Murmurul sihaștrilor:
"Omul este lumea cea mică, astfel că el conține tot ceea ce cuprinde și tot ceea ce are în ea lumea cea mare "
„Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau în Cetăţuie, ce tăiau calea şi viaţa inamicului intrat în valea aceasta. Ne împresoară gândurile, nesiguranţele şi temerile ceasului de faţă.“
„Lumina străluceşte deasupra muntelui. Iată-i, sunt sihaştrii cei vechi ai Cetăţuiei, fără de pată, fără de vătămare. Ca o trâmbiţă răsună muntele, zi şi noapte, de murmurul neîncetat al rugăciunilor lor.“
- Mănăstirea Cetățuia aduce mulțumiri persoanelor care au donat benevol fie la mănăstire fie în contul mănăstirii.
- Doresc să menționez faptul că toate lucrările ce se execută în mănăstire, se fac cu fonduri proprii și au binecuvântare precum și autorizațiile autorităților locale și centrale.
- Mai specific faptul că în listele cu ajutători nu sunt trecute persoane ce au dorit să-și păstreze anonimatul.
Luna Aprilie 2021
Fără titlu...
Într-o lumină a înserării, privind către umbrele norilor ce repede se scurg în zări de parcă fug să se adăpostească în casa cerului, la adăpost de negura nopții ce se apropie, pământul ascultă vântul ce povestește pe unde a mai umblat și ce a mai văzut... Ascultă, tăcând, și privind prin ochiul apelor către cer, trimite vântul să-i spună Domnului că omul, încununarea creației, nu se mai supune legilor firii bune ci s-a întors împotriva Creatorului său.
Răutatea, minciuna, vicleșugul, încununate toate de mândrie, au făcut din om un apropiat al lui satan. El, omul, nu mai are bucuria vieții ci bucuria lui este atunci când face rău ... Drumurile multora ce vizitează Biserici și mănăstiri, sunt doar drumuri spre locuri unde se pot face poze frumoase nu spre a te regăsi, spre a medita ...
Trăim spre a mânca, a dormi, a ne satisface plăcerile, a judeca. Considerându-ne nemuritori nici nu gândim la ce o să fie în clipa următoare. Suntem ființe ce nu mai luminăm și nici altora nu putem a le arăta Calea... Trăim fără să simțim, iubim fără să iubim, folosim cuvinte mari care nu sunt de înțeles nici măcar pentru noi.
Omule, îmbrățișează un copac când te plimbi în natură, simte-i vibrația sevei ce urcă prin tulpină spre crengi până în vîrf, bucură-te și bucură-l pe Creatorul tău, zâmbește celor din jur, soției, copiilor, nepoților, rudelor, dușmanilor... Prin aceasta vei da dovadă că trăiești, nu ești o păpușă ce-i trage sforile păpușarul.
Cu înțeles, de înțeles, spre meditație ...
protosinghel Modest
LUNA MARTIE 2021
LUMEA AZI
Despre orice în lumea aceasta s-au scris tomuri ce umplu bibliotecile celor ce cred că acesta este adevărul. Despre gândurile, suferințele, psihicul omului s-au scris cărți foarte multe... Fiecare a căutat să scrie după cum îi dicta conștiința sa și după cum credea el că e mai bine. Un scriitor a scris într-un fel, un altul, altfel. Așa s-a ajuns la a citi părerile unora și altora dar fără a înțelege nimic.
Patericul egiptean ne arată urcările și căderile călugărilor dar celelalte cărți asemănătoare ne arată numai urcușul duhovnicesc al celor ce sunt enumerați în cuprinsul foilor, aceasta ca nu cumva să se smintească cineva...
Dacă privim mai îndeaproape faptele sfinților vedem că și ei au trecut prin încercări ale trupului și a minții, dar chiar de au căzut au trecut peste toate cu nădejdea în mult prea bunul Dumnezeu.
Încercările unora de a ne convinge că Dumnezeu nu e bun pentru că ne dă pedepse și închideri de lăcașuri sfinte, dau greș în fața celor ce merg pe calea strâmtă a credinței – nu a fanatismului. De crezi și nu te îndoiești, primești răspuns prin ceea ce se derulează zilnic în viața ta și în viața celor din jur.
Sunt biserici creștine unde războiul este la ușă dar ei rezistă, cântă laude lui Dumnezeu, se săvârșesc Sfintele Taine... Se duc la cumpărături sau dorm noaptea – dacă dorm – în zgomotul exploziilor și a tirului de gloanțe. Oricând acoperișul de deasupra capului poate cădea peste ei, dar au încredere.
Lupta de azi e cu stăpânitorul lumii acesteia. Ateismul, secularismul de care se vorbește într-una. Dar ce să vezi, cei care „sar la bătaie” sunt cei care nu sunt duși pe la Biserică, cei ce se acund dar stau pe internet să se plângă de îngrădiri.
S-au trezit destui „filosofi” să scrie tomuri depre noua situație din țară și din lume. Se găsesc destui care cercetează site-uri și mail-uri pentru a arăta că există și cenzură, dar și pentru a comenta ”părerile lor”, răutăți ce de la o frază ajung la volume ...
Murmurul sihaștrilor trăitori încă pe tărâmurile noastre, se stinge la zgomotul chimvalelor tare răsunătoare ale minților neînțelepte ce se trezesc în urlet de lume și de necredință, dar murmurul e... murmur de rugă și credință pentru neam, glie, tradiții...
Protosinghel Modest Marian Ghinea
Luna Februarie 2021
Trecut-au vremi și timpuri,
Cărbuni încinși în trupuri
Și rugă ce de ceruri
Nu s-a mai ascultat.
Trecut-au anotimpuri
Ce-n urmă, uscăciune au lăsat.
Uscat de pustiire,
De crengi ce făr de frunze
Mugur uscat n-au mai săltat.
În adieri de vânt
Ce ruga lumii n-a mai luat
La Cer să-nalțe murmur.
O jertfă făr de pată,
Ca fumul de tămâie
Spre Tatăl îndreptată.
Îmi amintesc de timpurile în care muntele Cetățuii se afla într-o golătate și simplitate ce mie, omul venit de la oraș, nu îmi plăcea. Doream pădure bogată, vegetație sălbatică, cărări largi și băncuțe cât mai multe pentru odihna oaselor neputincioase. Doream să aud, cum din pământul ce-l călcam, zgomotul pașilor cântă unindu-se cu fuiorul vânticelului ce prin frunzele rarilor copaci ducea viers de rugă, murmur misterios ce mă învăluia îmbrățișându-mă cu fiori de simțuri ce aduce bucurie.
Fagii măreți, cei câțiva care mai rămase-ră scăpați de furia topoarelor, duceau și împleteau acel murmur neînțeles trecându-l prin trunchiuri și crengi decojite ale carpenilor ce țineau de urât stâncilor răzlețe scăpate de mâinile uriașilor uitați de lume și de istorie.
Istoria ne-a ținut treji, ne-a îndemnat la a iubi acest pământ ce plin de jertfele de libertate ale înaintașilor e sfânt, și sfântă este credința ce de veacuri a unit acest popor.
Sfinți adăpostiți de peșteri și bordeie, și crăpături ale muntelui, ce țin pe ale lor oase peștera sfântă străjuită de rugă neîncetată. Rugă – murmur, nestrigată, neînpodobită de isoane, rugă din suflet pentru mama Țară ce e suferindă, bătrână, ce nu mai are ajutor decât Prestolul ce-o ține-n viață prin Liturghia simplă și curată.
Ne-mpodobim cu sfinți - săraci în ochii lumii dar bogați cu Dumnezeu -, ne lăudăm cu ei și vai, cât mai umblăm să îi ”pupăm”, dar umbletul nostru nu e după viața lor, e umblet de ”a fi umblat...” Nu-i auzim când ne grăiesc în conștiință cum nici pe Dumnezeu nu-L auzim, iar glasul lor de murmur nu mai este decât o frântură de jelanie ce ne face a tresări puțin... și iar ne-ntoarcem la ce lumea ne oferă prin viclenia celui rău.
Pe cărăruia ce urcă-n Cetățuia rar mai auzi că s-a văzut bătrânul cu un săcotei de mere, dar el ajută în ascuns pe toți cei ce sfioși, cu încredere urcă spre ași goli traista ce-o poartă-n spate de toate grijile și rănile din suflet... și tulburarea și mândria...
Ce vrei mai mult... o viață ai, și în complexitatea ei te lupți pentru a avea nu pentru a te bucura. Dar Dumnezeu nu se uită la știința ta, la frumusețea și bogăția ta, privește în sufletul tău. Acolo caută Tatăl ceresc simplitatea.
Murmur de rugă vreau din nou să aud pe muntele sfânt, murmur de rugă ce vântul adiind printre copaci duce cuvintele rugătorilor sihaștri pe cărarea plină de pietre și oase și cioburi de vase ce odinioară prinoase purtară spre veșnica pomenire a înaintașilor noștri.
E timpul de trezvie, e timpul de a uni murmurul nostru de rugă cu glasurile generațiilor de pustnici și rugători din lume și din lăcașuri sfinte... E timp de a nu mai cere ci de a da... Datori suntem Părintelui și Fiului Mântuitor și Duhului Sfânt, datori suntem că...ne iubesc...
Luna Ianuarie 2021
A AVEA PACE...
Citesc, meditez, mă rog, muncesc....
De ce sunt călugăr ?... Pentru că mi-am dorit această viață încă din copilărie. Și nu numai că mi-am dorit aceasta dar am citit, m-am documentat, am fost la mănăstire, plecam cu bicicleta de acasă, după ce-mi terminam temele, (Cernica – de lângă București); îi cercetam pe călugări cerându-le sfaturi și întrebându-i ce fac ei în mănăstire. Mă gândeam că sunt fără griji, că nu au ”ispite”... Pe chipurile unora vedeam o bucurie și o lumină iar la întrebările mele răspundeau cu zâmbet.
Uneori îi vedeam cu barca pe lac, pescuiau, alteori erau la săpat în marea grădină a mănăstirii. Când oboseau se așezau pe pământ și scoteau șiragul de metanii mișcând degetul pe fiecare bob...
La umbra stejarilor seculari din jurul bisericii Sfântul Nicolae, simțeam o pace interioară pe care nu pot a o grăi în cuvinte.
Astăzi, mulți dintre tinerii viețuitori din mănăstiri, citesc...pe telefon... interpretează cuvintele scripturii și pun accent pe comentariile lor. Odată, câțiva adolescenți m-au întrebat despre diferite comentarii legate de subiectele la BAC. Le-am spus că Eminescu, Arghezi, Labiș și alții, atunci când au scris poeziile nu s-au gândit la ce ar comenta cineva ci la frumusețea versurilor. Dar iată că anumite persoane s-au găsit să facă diverse comentarii iar bieții copii trebuie să pună valoare și accent pe ce spun ”comentatorii” nu poetul. Așa și astăzi, mulți pun mai presus comentariile unor neinspirați și nerugători.
Păi, măi oameni buni, ce a spus Hristos Mântuitorul ? ”Nimeni nu știe când vine sfârșitul. Nici oamenii pe pământ nici îngerii în cer, nici chiar Fiul...ci numai Dumnezeu Tatăl...” Atunci de ce ne îndepărtăm de rugăciune, de meditație, de muncă, de citit ce este bun pentru suflet... Psaltirea, care nu ar trebui lăsată pentru că ea cuprinde și rugăciuni și cereri și istorie biblică.
De ce oare ne batem capul tulburându-ne de grijile lumii acesteia ? ”Lasă-i zilei răutatea ei”... E nevoie de trezire spirituală în duh de rugăciune, e nevoie de pace cu Dumnezeu, cu oamenii și cu noi înșine. E nevoie de aflare a păcii interioare. Când o vei afla, omule, nu te va mai afecta nimic din cele ce acum le consideri ”griji”. Eu, pace vă doresc!
Anul 2013
ANUNȚ DESPRE SFÂNTUL IOANICHIE CEL NOU:
Uneori este nevoie de a fi scuturati - intre ghilimele de rigoare - pentru a ne aminti ca prea suntem cu capul in nori. Cetatuia in anul ce a trecut, precum si acum, ca inca nu s-au sfarsit problemele, trece printr-o schimbare, iar aceasta este impusa de noi reguli "asezatoare" peste vietuitorii de aici. Dar viata noastra isi va urma cursul sau, "daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni" spune Mantuitorul. Aceasta ne este de folos pentru a medita mai mult, a fi mai destoinici in a cunoaste "semnele, a gandi ca oricand firul vietii noastre ce se desfasoara din ghemul timpurilor, se poata afla slabit sau chiar si rupt. Nu am gandit prea mult la moarte ca la o intalnire cu Hristos, nu am gandit ca sfintii nostri mijlocitori in fata Tatalui Ceresc, ne vor lasa... Si totusi, unde s-a gresit ?... Mi-am pus nu numai eu aceasta intrebare ci multi din fii duhovnicesti ai Cetatuii...
Ascultarea este mai presus decat LITURGHIA. ascultarea te mantuieste, nu esti tu de vina pentru ceea ce faci din ascultare. Eu sunt doar un administrator ce in numele Kiriarhului administrez bunurile Cetatuii. Sfantul Ioanichie nu este al meu, nu este proprietatea mea este al credinciosilor ce au nevoie de mijlocirea sa.
Sfantul Ioanichie cel Nou a facut ascultare mergand sa mangaie si pe altii, pe cei ce nu puteau a urca in Cetatuie. Astfel, in 19 zile ale lui Ianuarie anul Domnului 2013, spre seara, Sfantul Ioanichie a facut un ultim drum pe muntele sihastrilor, condus de fii sai duhovnicesti, iar coborarea nu a fost pe cararea cea mare ci pe "colt" in apropierea pesterii unde s-a nevoit peste 30 de ani.
Mahnirea sufleteasca nu trebuie sa fie insa in sufletele celor ce l-au iubit si il iubesc pe Sfantul Ioanichie, ci toti sa afle ca un glas,nefiresc, s-a auzit pe munte zicand:
Nu suntem singuri, si chiar de s-ar pravali muntele comoara noastra este rugaciunea, "murmurul sihastrilor"...
Acum, cinstitele moaste ale Sfantului Ioanichie, se afla la manastirea Negru Voda din Campulung, sa fie si cetatii de ajutor... Dar şi acasă, în Cetăţuia, în racla cea veche se află părticele din cinstitele sale moaşte.
Am vrea sa credem ca munca noastra de cercetare a vietii sfantului nu a fost in van, am vrea ca slujbele sa nu fie schimbate macar ca o recunoastere a dragostei noastre fata de sfant, am vrea sa fie iubit sfantul macar pe jumatate cat l-am iubit noi, sa fie considerat asa cum il simteam noi, batranul sfatuitor... In noptile din Cetatuie, fii sai duhovnicesti stateau pe langa racla si-l simteau viu, cereau sfat si il primeau, in ziua de 20 ianuarie cand si-au luat ramas bun de la sfantul, plangeau considerandu-se parasiti... Nu trebuie uitat insa ca Cetatuia este locul sfantului, locul intrarii in monahism, locul unde domnitorii veneau sa-i ceara sfat, locul pesterii sale, asa ca nu a parasit sfantul pe nimeni, si nu va parasi pe cei ce-l iubesc. Sa nu fie nimeni trist ci privilegiat ca a putut fi des in preajma sfantului Ioanichie Cetatuianul...