Murmurul sihaștrilor:
"Omul este lumea cea mică, astfel că el conține tot ceea ce cuprinde și tot ceea ce are în ea lumea cea mare "
„Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau în Cetăţuie, ce tăiau calea şi viaţa inamicului intrat în valea aceasta. Ne împresoară gândurile, nesiguranţele şi temerile ceasului de faţă.“
„Lumina străluceşte deasupra muntelui. Iată-i, sunt sihaştrii cei vechi ai Cetăţuiei, fără de pată, fără de vătămare. Ca o trâmbiţă răsună muntele, zi şi noapte, de murmurul neîncetat al rugăciunilor lor.“
LUNA IANUARIE 2023
CÂND VOINȚA ESTE SLABĂ IAR NOI DĂM VINA PE ISPITITOR
De curând un monah, dar ce zic, mare ieromonah, venit de pe plaiuri unde nu a putut face față din cauza ipocriziei, vorbirii în deșert și iubirii de plăceri lumești, a părăsit mănăstirea unde-și „găsise” liniștea. De ce ? Păi mult preacuvioșia sa se considera oropsit de stareț care îi atrăgea atenția referitor la viața necălugărească ce o ducea.
Starețul închidea ochii dorind pacea dar se gândea și la viețuitori că nu trebuie să stea fără școală, că este bine în a învăța deoarece sunt destui care nu știu care este regula în mănăstire, nu știu a vorbi oamenilor, nu știu, sau se fac că nu știu că Dumnezeu e viu și adevărat, nu este doar o poveste.
Și monahul nostru a fost trimis să-și dea examenul vieții, apoi să urmeze o facultate... Dar starețul a uitat că libertatea din lume nu se compară cu viața din mănăstire, a uitat că acest monah are lipsă de iubire față de loc, nestatornicie, fiind plimbăreț din motive nebinecuvântate, iubitor de agoniseală pe ascuns, iubitor de plecări dese și mai ales iubitor de ași trăi viața după bunul plac.
De multe ori se văita că-l doare capul, că îi este rău... „vai, acuma cad...”, lua medicamente după ureche că de, avea cine să-i aducă. Cum vedea o reclamă la diverse tratamente contra greutății necontrolate cum dădea telefoane. Și doamnele îi aduceau...
Multe a știut starețul dar a tăcut, să vadă până unde merge prostia dar, ce nu a știut era că atunci când persoane iubitoare de mănăstire veneau aducând pomelnice, îi aduceau și lui fără știrea părintelui duhovnicesc al mănăstirii.
Și într-o zi, venind de la Facultate, s-a rățoit la stareț, și-a făcut bagajele și a plecat la o altă mănăstire. Ba a avut tupeul să ceară dezlegare și binecuvântare pe care bineînțeles nu le-a primit.
Cum bunul lui prieten era la mănăstirea unde a plecat, și-a încercat „norocul”, ambii mergând și la alte mănăstiri mai de oraș, că de, unde-i cetatea e viața dulce, nu ca la mănăstiri retrase.
Mă tot întreb de ce asemenea oameni dau vina pe ispititorul dar nu văd că ei înșiși se ispitesc. Nu sarsailă este vinovat ci doritorul de lume, doritorul de a purta o haină care doar este purtată ca oamenii să-i dea cinste, să-l pună în evidență dar totul este teatru...
Dumnezeu nu se lasă înșelat, timpul va scoate adevărul și vai... vai aceluia care se joacă cu monahismul și cu slujba Altarului... Protosinghel Modest
LUNA FEBRUARIE 2023
GLASUL CELUI CE STRIGĂ ÎN PUSTIE...
Ce se întâmplă astăzi în sfintele lăcașuri și-n comunitățile monahale, aduce ofensă Domnului Dumnezeu. De ce spun aceasta ? Deoarece vedem persoane cu dorințe de mărire care nu se supun nici unei reguli morale și care aduc prejudicii grave adevăraților trăitori de prin mănăstiri.
Venirea lor la „viața sihăstrească” este determinată de lipsuri, trândăvie, dorință de înnavuțire, etc. Parcă ne-am întors la perioada când grecii au pus stăpânire pe tot ce era vechi și frumos în schiturile și marile mănăstiri ce devenise-ră proprietate de hulpavi și burtoși puturoși ce nu mai aveau nici frică de Cel Prea Înalt.
Cât a strigat Paisie de la Neamț, Gheorghe de la Cernica, Ierodion de la Lainici și alții... Cât au căutat să revigoreze asceza, rugăciunea, trăirea în Hristos și cu Hristos... Dar glasul lor s-a auzit doar în generația în care au trăit apoi ecoul a mai dăinuit un timp.
Viclenia unora care caută continuu viață ușoară depășește uneori marginile cunoașterii și înțelegerii celor „simpli”. Minciunile puse ca gaj când vorbesc despre viața lor îi păcălesc pe cei ce-și doresc a avea mai mulți viețuitori în vetrele monahale. În timp, se poate vedea adevăratul chip al noului trăitor, căpușă ce se îngrașă prin înșelare.
Îl poți minți pe Dumnezeu ? ... El, oare, nu știe ce este în mintea omului ? Orice faptă, cuvânt, gând, este știut de Tatăl Creator. Acei ce se mint pe ei înșiși nu-l pot minți pe Dumnezeu, iar timpul aduce cu sine răspunsul și pedeapsa.
Astăzi sunt puțini cei care strigă dorind o reînnoire a vieții călugărești. Avem regulamente scrise, avem exemple de Sfinți, avem Patericul, dar totul este o boare de vânt care nici măcar nu îți mai lasă praf pe hainele tale.
Eu, am fost îndemnat să nu-i mai cer lui Dumnezeu același lucru de ani și ani. Văd că nu-mi răspunde dar nu contenesc în a cere... „Doamne, trimite viețuitori, dar să fie statornici, ascultători, cu frică de Tine, Doamne, cu dragoste față de acest loc...” Zi de zi mă rog cu aceste cuvinte... Nu deznădăjduiesc, știu, în adâncul sufletului meu că cererea îmi va fi rezolvată.
În acest loc plin de istorie, loc binecuvântat de mulțimi de sihaștri ce s-au rugat și l-au sfințit cu ale lor oseminte, loc în care Sfântul ocrotitor Ioanichie cel Nou își face prezența pe cărări dăruind câte un măr ca binecuvântare, loc în care nu-și au rostul mândria, slava deșartă, iubirea de arginți ... din acest loc răzbate peste veacuri glasul tainic al pustnicilor, al celor ce poartă de grijă muntelui și oamenilor ce se nevoiesc nu numai în acest urcuș spre biserică dar și urcușul tainic al vieții spre îndreptare și binecuvântare, murmurul se ridică spre ceruri, murmurul devine tunet ce se aude în depărtări, ecou purces de la cei vechi spre cei noi... oameni ce se întorc din calea cea încețoșată spre lumina înțelegerii. Protosinghel Modest
Anul 2013
ANUNT DESPRE SFANTUL IOANICHIE CEL NOU:
Uneori este nevoie de a fi scuturati - intre ghilimele de rigoare - pentru a ne aminti ca prea suntem cu capul in nori. Cetatuia in anul ce a trecut, precum si acum, ca inca nu s-au sfarsit problemele, trece printr-o schimbare, iar aceasta este impusa de noi reguli "asezatoare" peste vietuitorii de aici. Dar viata noastra isi va urma cursul sau, "daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni" spune Mantuitorul. Aceasta ne este de folos pentru a medita mai mult, a fi mai destoinici in a cunoaste "semnele, a gandi ca oricand firul vietii noastre ce se desfasoara din ghemul timpurilor, se poata afla slabit sau chiar si rupt. Nu am gandit prea mult la moarte ca la o intalnire cu Hristos, nu am gandit ca sfintii nostri mijlocitori in fata Tatalui Ceresc, ne vor lasa... Si totusi, unde s-a gresit ?... Mi-am pus nu numai eu aceasta intrebare ci multi din fii duhovnicesti ai Cetatuii...
Ascultarea este mai presus decat LITURGHIA. ascultarea te mantuieste, nu esti tu de vina pentru ceea ce faci din ascultare. Eu sunt doar un administrator ce in numele Kiriarhului administrez bunurile Cetatuii. Sfantul Ioanichie nu este al meu, nu este proprietatea mea este al credinciosilor ce au nevoie de mijlocirea sa.
Sfantul Ioanichie cel Nou a facut ascultare mergand sa mangaie si pe altii, pe cei ce nu puteau a urca in Cetatuie. Astfel, in 19 zile ale lui Ianuarie anul Domnului 2013, spre seara, Sfantul Ioanichie a facut un ultim drum pe muntele sihastrilor, condus de fii sai duhovnicesti, iar coborarea nu a fost pe cararea cea mare ci pe "colt" in apropierea pesterii unde s-a nevoit peste 30 de ani.
Mahnirea sufleteasca nu trebuie sa fie insa in sufletele celor ce l-au iubit si il iubesc pe Sfantul Ioanichie, ci toti sa afle ca un glas,nefiresc, s-a auzit pe munte zicand:
Nu suntem singuri, si chiar de s-ar pravali muntele comoara noastra este rugaciunea, "murmurul sihastrilor"...
Acum, cinstitele moaste ale Sfantului Ioanichie, se afla la manastirea Negru Voda din Campulung, sa fie si cetatii de ajutor... Dar şi acasă, în Cetăţuia, în racla cea veche se află părticele din cinstitele sale moaşte.
Am vrea sa credem ca munca noastra de cercetare a vietii sfantului nu a fost in van, am vrea ca slujbele sa nu fie schimbate macar ca o recunoastere a dragostei noastre fata de sfant, am vrea sa fie iubit sfantul macar pe jumatate cat l-am iubit noi, sa fie considerat asa cum il simteam noi, batranul sfatuitor... In noptile din Cetatuie, fii sai duhovnicesti stateau pe langa racla si-l simteau viu, cereau sfat si il primeau, in ziua de 20 ianuarie cand si-au luat ramas bun de la sfantul, plangeau considerandu-se parasiti... Nu trebuie uitat insa ca Cetatuia este locul sfantului, locul intrarii in monahism, locul unde domnitorii veneau sa-i ceara sfat, locul pesterii sale, asa ca nu a parasit sfantul pe nimeni, si nu va parasi pe cei ce-l iubesc. Sa nu fie nimeni trist ci privilegiat ca a putut fi des in preajma sfantului Ioanichie Cetatuianul...