Murmurul sihaștrilor:
"Omul este lumea cea mică, astfel că el conține tot ceea ce cuprinde și tot ceea ce are în ea lumea cea mare "
„Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau în Cetăţuie, ce tăiau calea şi viaţa inamicului intrat în valea aceasta. Ne împresoară gândurile, nesiguranţele şi temerile ceasului de faţă.“
„Lumina străluceşte deasupra muntelui. Iată-i, sunt sihaştrii cei vechi ai Cetăţuiei, fără de pată, fără de vătămare. Ca o trâmbiţă răsună muntele, zi şi noapte, de murmurul neîncetat al rugăciunilor lor.“
Anul 2025
Și anii trec ... Ca ieri urcam pe cărarea spre mănăstire. Atunci era un duh de pace, nu aveai timp de a gândi. Era doar urcuș spre vechiul schit săpat în piatra muntelui. Din locul de istorie, legende și murmur de rugăciune ce se auzea în adierea vântului ce-ți mângâia fața.
Acum, mai murmură copacii și frunza zbătându-se printre crengi., păsări ce umplu golul sihaștrilor de odinioară se aud prin desiș ... căprioare și vulpi ce nu se mai tem de oameni, ba chiar așteaptă să le arunci ceva de mâncare.
Am uitat a ne închina și a ne închina în dreptul crucilor ce străjuiesc cărarea actuală, am uitat vorba cea veche: „codru-i frate cu românul”, și aruncăm gunoaie pe locul bătătorit de creștini ce își căutau alinarea în sufletele lor.
Astăzi facem din sihăstrie loc de „promenadă”, loc unde să facem poze, să arătăm unde am fost, dar uităm că nimic nu am simțit. Puțini sunt aceea care știu ce caută, știu că au venit spre a se încărca duhovnicește, spre a fi în Casa lui DUMNEZEU.
Doamne, ajută-ne spre a înțelege menirea noastră ca oameni pe acest pământ, dă-ne credința, umilința și voința spre a merge către Lumina Ta. Ajută-ne pe cărările vieții, în vuietul furtuni lumii acesteia să fii cu noi Doamne, să nu ne lași neajutorați.
Anul 2013
ANUNT DESPRE SFÂNTUL IOANICHIE CEL NOU:
Uneori este nevoie de a fi scuturați - între ghilimele de rigoare - pentru a ne aminti că prea suntem cu capul în nori. Cetățuia în anul ce a trecut, precum și acum, că încă nu s-au sfârșit problemele, trece printr-o schimbare, iar aceasta este impusă de noi reguli "așezătoare" peste viețuitorii de aici. Dar viața noastră își va urma cursul sau, "dacă pe Mine m-au prigonit și pe voi vă vor prigoni" spune Mântuitorul. Aceasta ne este de folos pentru a medita mai mult, a fi mai destoinici în a cunoaște "semnele, a gândi că oricând firul vieții noastre ce se desfășoară din ghemul timpurilor, se poate afla slăbit sau chiar și rupt. Nu am gândit prea mult la moarte ca la o întâlnire cu Hristos, nu am gândit ca sfinții noștrii mijlocitori în fața Tatălui Ceresc, ne vor lăsa... Și totuși, unde s-a greșit? ... Mi-am pus nu numai eu această întrebare ci mulți din fii duhovnicești ai Cetățuii...
Ascultarea este mai presus decât LITURGHIA. Ascultarea te mântuiește, nu ești tu de vină pentru ceea ce faci din ascultare. Eu sunt doar un administrator ce în numele Kiriarhului administrez bunurile Cetățuii. Sfântul Ioanichie nu este al meu, nu este proprietatea mea este al credincioșilor ce au nevoie de mijlocirea sa.
Sfântul Ioanichie cel Nou a făcut ascultare mergând să mângâie și pe alții, pe cei ce nu puteau a urca în Cetățuie. Astfel, în 19 zile ale lui Ianuarie anul Domnului 2013, spre seară, Sfăntul Ioanichie a făcut un ultim drum pe muntele sihaștrilor, condus de fii săi duhovnicești, iar coborârea nu a fost pe cărarea cea mare ci pe "colt" în apropierea peșterii unde s-a nevoit peste 30 de ani.
Mâhnirea sufletească nu trebuie să fie însă în sufletele celor ce l-au iubit și îl iubesc pe Sfântul Ioanichie, ci toți să afle că un glas nefiresc, s-a auzit pe munte zicând:
Nu suntem singuri, și chiar de s-ar prăvăli muntele, comoara noastră este rugăciunea, "murmurul sihaștrilor"...
Acum, cinstitele moaște ale Sfântului Ioanichie, se află la Mânăstirea Negru Vodă din Campulung, să fie și cetății de ajutor... Dar şi acasă, în Cetăţuia, în racla cea veche se află părticele din cinstitele sale moaște.
Am vrea să credem că munca noastră de cercetare a vieții sfântului nu a fost în van, am vrea ca slujbele să nu fie schimbate măcar ca o recunoaștere a dragostei noastre față de sfânt, am vrea să fie iubit sfântul măcar pe jumătate cât l-am iubit noi, să fie considerat așa cum îl simțeam noi, bătrânul sfătuitor... În nopțile din Cetățuie, fii săi duhovnicești stăteau pe lângă raclă și-l simțeau viu, cereau sfat și îl primeau, în ziua de 20 ianuarie când și-au luat rămas bun de la sfântul, plângeau considerându-se părăsiți... Nu trebuie uitat însă că Cetățuia este locul sfântului, locul intrării în monahism, locul unde domnitorii veneau să-i ceară sfat, locul peșterii sale, așa că nu a părăsit sfântul pe nimeni, și nu va părăsi pe cei ce-l iubesc. Să nu fie nimeni trist ci privilegiat că a putut fi des în preajma sfântului Ioanichie Cetățuianul...