INDEX | ISTORIC | PÃRINTELE STARE| SCHITUL SF.MODEST | MURMURUL SIHASTRILOR | PROGRAM [ ALBUM | APEL DE SUFLET | SF. IOANICHIE

"Omul este lumea cea mica, astfel ca el contine tot ceea ce cuprinde si tot ceea ce are in ea lumea cea mare "

                               . . . . . . . . . . . 

„Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau în Cetăţuie, ce tăiau calea şi viaţa inamicului intrat în valea aceasta. Ne împresoară gândurile, nesiguranţele şi temerile ceasului de faţă.“

Gala Galaction

. . . . . . . . . . . . .

„Lumina străluceşte deasupra muntelui. Iată-i, sunt sihaştrii cei vechi ai Cetăţuiei, fără de pată, fără de vătămare. Ca o trâmbiţă răsună muntele, zi şi noapte, de murmurul neîncetat al rugăciunilor lor.“

LUNA  IULIE  2017

Calea cu stele

Ca Pelerinul a plecat

Ca să găsească-n astă lume

Pe Acela care l-a creat

Să îi re-dea starea de bine.

Şi a urcat, şi-a coborât…

Trecut-a poduri peste ape

Până- a găsit Munte Sfânt

Cu cărărui prin stânci săpate.

Lacrimile l- au tot udat

Pe şerpuita Cărăruie

Urcând Muntele cel înalt

Până a ajuns la Cetăţuie.

Dar, osteneala i-a trecut

De cum pasul i s-a oprit

Iar Liniştea-i într-un cuvânt

Era  Adierea de Vânt

Cine este…a întrebat

Cel …demult… aici, venit?

Carele L-au luminat…

Iar Ingerii L-au prea-mărit…

Auzind răspuns şoptit.

Singur, singur pe-acest Munte

Fără teama a ce-o să fie…

Numai petice cusute…

Este-a Lui inimă, vie!

Picioarele par că-l dor….

Când scurtătura coboară

Curge lin ca un Izvor

Urcă-apoi, ca tras de-o sfoară…

Privirea-o are tăcută

Şi când stă-n mijloc de lume

Cu atenţie te-ascultă…

Ştiind ce voieşti a-i spune…

Lasă timpul să se scurgă

Până mai rămâne-un strop

Din adânc, suflul s-ajungă…

Făr-a naşte un Potop…

Apoi, aripa Lui te- atinge

Cu o Adiere de vânt

Focul, de-a fost stins, L-aprinde

Raza ochiului de gând…

 

Prieten vrea ca să–ţi fie

De vrei, cu Desăvârşirea-ţi este

Îţi dă-n Strugurele din vie

Şi a Pruncului . ..Poveste!

La umbra unui Arţar

Re-învie Tinereţea

Vântului… mereu hoinar…

Descoperindu-şi blândeţea.

Mă alătur lui şi şed…

Bucuria mi-o cunoaşte

Fără teama c-am să  pierd…

Zâmbetul ce-atunci se naşte.

Am aflat, cum Creatorul

E Prieten … cui  cunoaşte…

PorumbeluI alb şi zborul

Este-n cel ce-L re-cunoaşte.

de: Mariana Cringas

Luna iunie 2017

Visul fricii și visul iubirii – Don Miguel Ruiz

       Orice om are un vis personal al vieţii, care diferă complet de visul altor oameni. Noi visăm în funcţie de convingerile pe care le avem şi ne modificăm visul în funcţie de felul în care judecăm sau în care suntem victimizaţi. De aceea, visele unui om nu seamănă niciodată cu visele altcuiva. Într-o relaţie, noi putem pretinde că suntem la fel, că gândim la fel, că simţim la fel, că visăm la fel, dar acest lucru este absolut imposibil. Orice relaţie este alcătuită din doi visători care au vise diferite. Fiecare visător îşi visează visul în felul său propriu.    De aceea, este important să acceptăm diferenţele care există între doi visători, să ne respectăm reciproc visele.
   Noi putem avea mii de relaţii simultan, dar fiecare dintre ele se stabileşte între două persoane, şi numai între două. Eu am o relaţie cu fiecare din prietenii mei, dar cu fiecare în parte, nu cu mai mulţi simultan.
   Am o relaţie cu fiecare din copiii mei, dar fiecare asemenea relaţie este diferită de celelalte. În funcţie de felul în care visează doi oameni, ei creează direcţia acelui vis comun pe care îl numim relaţie.
   Orice relaţie pe care o avem – cu mama, cu tata, cu fraţii, cu prietenii – este unică, întrucât noi visăm astfel câte un mic vis comun cu fiecare din aceştia. Orice relaţie capătă viaţă din cauza celor doi parteneri. La fel cum corpul este alcătuit din celule, visele sunt alcătuite din emoţii.
   Există două surse principale din care provin aceste emoţii: una este teama şi toate emoţiile care se nasc din teamă, iar cealaltă este iubirea şi toate emoţiile care se nasc din iubire. Noi experimentăm ambele tipuri de emoţii, dar cele care predomină de regulă sunt cele izvorâte din teamă. În lumea în care trăim, relaţiile normale se bazează într-o proporţie de 95% pe teamă şi numai de 5% pe iubire. Evident, acest procent mediu variază de la un om la altul, dar chiar dacă teama nu depăşeşte 60%, iar iubirea 40%, tot putem spune că avem de-a face cu o relaţie bazată pe teamă.
   Pentru a înţelege mai bine aceste emoţii, vom descrie anumite caracteristici ale fricii şi ale iubirii, pe care le-am numit „calea fricii” şi „calea iubirii”. Cele doua căi sunt puncte de referinţă pentru a înţelege mai bine felul în care trăim. Ele reprezintă delimitări făcute pentru ca mintea logică să înţeleagă şi să poată controla deciziile pe care le luăm. Să vedem aşadar care sunt caracteristicile fricii şi ale iubirii.
   Iubirea nu presupune nici un fel de obligaţii. Teama este caracterizată în primul rând de obligaţii.
   Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne aşteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multa rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.
   Iubirea nu are aşteptări. Teama este plină de aşteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aştepţi să fii nevoit, dar te aştepţi ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama răneşte atât de uşor, în timp ce iubirea nu răneşte pe nimeni. Noi avem aşteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simţim răniţi – nu ni se pare drept.
   Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are aşteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alţi oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se aşteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiţilor viaţa li se pare „în roz”; ei nu se aşteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.
   Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înşişi. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: „Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reuşesc”, înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă.
   Auto-compătimirea se naşte din lipsa respectului de sine.
   Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.
   Evident, dacă acesta din urmă dă greş, el îi întinde mâna, îl ajută să se ridice şi îi spune: „Continuă. Mai devreme sau mai târziu vei reuşi, sunt convins de acest lucru”. Aceasta înseamnă compasiune, care nu are nimic de-a face cu mila.
Compasiunea se naşte din respectul reciproc şi din iubire; mila se naşte din teamă şi din lipsă de respect.
   Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.
Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate.   Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi.
   Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii. La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun.        Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te părăseşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el.
   Egoismul închide toate uşile.
   Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii. Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim ruşinaţi, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porţi cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi.

                                                        Fragment din Arta de a iubi de Don Miguel Ruiz

LUNA  MAI  2017

VIAŢA  MONAHALĂ

         Cel ce-şi doreşte această viaţă bun lucru doreşte dar îl poate şi împlini ? Am cunoscut multe persoane ce au dorit să intre în această familie a celor ce-l laudă pe Dumnezeu mai mult decât cei din lume, dar după călugărie au început  a umbla după măriri şi trai în trândăvie.

         Ce-i trebuie călugărului decât pace, rugăciune, meditaţie ? Ce-i trebuie ? Ei, iată că monahul din ziua de azi umblă după haine bune, loc de cinste la mese, lauda oamenilor, într-un cuvânt viaţă de huzur.

         Bietul tata (Dumnezeu sa-l odihnească), credea că la mănăstire stai cu burta-n sus, trândăveşti şi aştepţi să-ţi deie oamenii ceia ce ai nevoie. Acele gânduri ale tatălui meu sunt pentru monahii de azi nu pentru cei din vechea generaţie. Cei de azi, vin la mănăstiri cu gânduri de măriri şi plini de slavă deşartă. Doresc imediat hirotonia în preot ca apoi să-ţi arate ei de ce sunt în stare. Adică ce, nu au voie să iasă din mănăstire când vor ? Nu au voie cu televizor ? Vai, dar de ce nu este internet ? Ce atâtea slujbe ? Mai puţin şi cât mai repede, că au ei altceva de făcut. Au prieteni ca să-i plimbe cu maşini străine că de, cele româneşti nu bat bine la mândria din ei.

         Vrei să întocmeşti obşte statornică, ascultătoare şi cu frică de Dumnezeu şi când vin cauţi să nu-i superi ca să nu plece dar ei… găsesc motive din orice, aia nu-i aşa nici aia nu se face aşa… Măi oule, dai sfaturi găinii ?...

         Odinioară un tânăr intrat în viaţa monahală spunea: aici voiesc eu a muri, eu nu voi fi ca alţii…  Fariseule, nici nu a trecut mult timp şi te-ai schimbat.

         Întrebându-l de ce a renunţat la această viaţă, el care a jurat în faţa altarului că de bună voie doreşte a fi într-o viaţă pustnicească, a răspuns: Ce am jurat ? Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte… Dar dacă Dumnezeu nu mi-a ajutat ce vrei ? E mai bine în lume…

         Păcat că sunt mulţi în această situaţie, iar mănăstirile sunt aproape goale. Ruşinea părinţilor că odraslele doresc viaţa retrasă a mănăstirilor, ruşinea faţă de anturaj - oare ce vor zice prietenii?...

         Doamne, cât de mult aş vrea să trăiesc şi să văd iar mănăstirile pline de vieţuitori care să trăiască nu numai într-o haină închisă la culoare ci să fie oameni care să ştie că urmează căii sfinţilor sihaştri. Cât de mult ne iubeşte Dumnezeu iar noi dorim plăcerile lumii şi uităm de viaţa monahală. Îi căutăm pe duhovnici prin mănăstiri, ne mărturisim aşa cum credem noi că ar fi bine dar nu dorim să umplem golurile din aşezămintele monahale. Când ne vom trezi va fi prea târziu. Mănăstirile vor fi transformate în muzee iar glasul tainic al rugăciunilor neîncetate nu v-a mai exista… 

protosinghel Modest Marian Ghinea                                       

LUNA  APRILIE  2017

MUNTELE SFÂNT

         Problema începutului  nu poate fi nicidecum discutată dacă nu ai un temei pentru înţelegerea laturii ştiinţifice (a dovezilor  ştiinţifice), ca şi a mai vastei filosofii a evoluţiei întemeiate pe ea... Nu vreau să spun că trebuie să fii un specialist în ştiinţă spre a discuta latura ştiinţifică a problemei – căci latura ştiinţifică nu este cea mai importantă şi, de obicei, specialiştii cad în capcana de a se concentra prea mult asupra ei; dar, dacă nu cunoşti suficient latura ştiinţifică, nu vei fi în stare să pricepi problema în întregul ei. Nu vei putea spune cu certitudine, de pildă, dacă omul a fost pe pământ acum vreo şapte sau opt mii de ani (mai mult sau mai puţin, cum spun adeseori Părinţii), dacă eşti cu totul neştiutor în ce priveşte principiile datării radiometrice, straturile geologice etc., care dovedesc că omul are o vechime de milioane de ani. Pentru a da de capătul problemei, este nevoie să avem o cunoaştere de bază, chiar ca profani, a dovezilor ştiinţifice pentru şi împotriva evoluţiei.

       Creştini fiind, învăţăm despre aceste lucruri în şcolile teologice dar obligaţia noastră este de a medita la ceea ce învăţăm dar şi de a cerceta. Nu poţi spune despre un lucru pe care nu l-ai văzut că este într-un anume fel când cei ce l-au văzut ştiu altfel. Nu poţi spune că o carte este scrisă cu litere de aur când ea este scrisă cu cerneală. Trebuie să ţii cont de descoperirile arheologice, de părerea specialiştilor care au învăţat tocmai pentru a ne dovedi adevărul.

       Istoria urăşte golurile. Improvizaţia uneori foarte sinceră, umple golurile. Este uşor să falsifici un trecut. Câteva cuvinte, credulitatea…de restul se ocupă timpul.

       Pot asculta părerile celorlalţi critic, dar nu trebuie să mă hotărăsc în legătura cu nimic, ar spune cineva.  Codul bunelor maniere mă obliga sa-l ascult iar când nu înţeleg să-l întreb pe celalalt: de ce ?

       In istoria Pământului vedem specii noi apărând şi dispărând. Depinde de echilibrul lor cu mediul.

       Dar să ne întoarcem la MUNTELE SFÂNT.

       Dintru începuturi nimic n’a fost aşa cum azi există. Totul se limita la voinţa Atotputernicului, iar acesta se preumbla şi umplea acest univers.

         În tot acest timp - ce nu era timp - Creatorul, suflă în cele patru părţi ale universului gol de materie dar plin de particule mici de praf cosmic. Furtuna se porni…micile particule începură să se închege formând bulgări ce se măreau pe măsura rostogolirii lor în furtuna imensă creată de suflarea Atotputernicului.

         Când Creatorul crezu că este de ajuns întinse mâna Sa şi opri vârtejul ameţitor al astrelor formate. Totul se cufundă într-o linişte glacială. Atunci le aranjă pe fiecare în parte şi le dădu imboldul mişcării lente, ca la un ceasornic pe care-l reglezi după cum îţi este voia.

         Duhul Creatorului învăluia întregul univers dar parcă mai lipsea ceva… Pe unul dintre astrele formate, Atotţiitorul,  gândi să îşi aşeze creaţia Sa. Pământul era acoperit cu praf şi cenuşă vulcanică. Soarele se ridica deasupra unei scene de coşmar.  Nori negri acopereau lumina dar Creatorul porunci norilor să-şi lase picăturile de ploaie să acopere Pământul încins şi fumegând.              Timp îndelungat se revărsară picături mari iar fulgerele brăzdară cerul, şi astfel se formară bălţi, lacuri, şi în cele din urmă oceanele. Duhul lui Dumnezeu se preumbla pe acest pământ pustiu şi gol şi încet-încet, acesta începu să devină „acasă”. Acum viaţa face un salt uriaş, căci ea vine de la Creator care este VIAŢA.  Acesta făcu să se despartă apele şi să se arate uscatul, apoi zise norilor să picure apă binecuvântată ca să ude seminţele aruncate de EL. Acestea crescură umplând pământul de verdeaţă şi frumuseţe. Peşti în ape, păsări şi animale zise să apară şi astfel se făcu.

         Cine să se bucure de acestea? -zise EL. Aşa că luă pământ-argilă pe care frământându-l îi dete chipul Său, apoi suflând asupra lui, acest chip – omul - primi viaţă.

       Timpurile şi anii se porniră odată cu creaţia Stăpânului universului, Pământul îşi dădu bogăţiile sale omului. Acesta începu să uite de EL, nu îi mai dădu cinstea de la începuturi, omul deveni aproape  un animal, cugetător însă…

         Munţii acestei Ţări ce astăzi o numim România, poartă multe taine de începuturi, de la creaţie. Aşa se face că oriunde ne ducem, fie pe vârfurile stâncoase ale acestora, fie pe văile pline de ape şi flori, fie prin păduri şi poiene, aflăm vestigii ale acelora ce dintru începuturi au populat aceste locuri. Nu au fost aduşi, nu au venit migrând ca alţii, ci de la Iafet fiul lui Noe s-au perindat pe aceste pământuri.

         Unul dintre munţi, firav, nu prea înalt, adăpostit între alţii mai mari dar nearătos ca ei, a fost binecuvântat de Creator să fie loc de jertfă, de rugă.

         Timpurile şi anii trecură, gheaţa ce a acoperit crestele înălţimilor se topi iar oamenii ieşiră din văgăunile peşterilor privind soarele şi vegetaţia ce se îmbogăţea cu fie ce zi. În vârful micului munte, dorinţa de amintire a strămoşilor lăsă amprenta tălpilor ca semn al statorniciei, al stabilităţii locului şi ca rugă către cer. La răsărit de soare după rugăciunea către acesta, marea căpetenie se întorcea cu faţa la apus binecuvântând tribul şi străinii poposiţi aici.

         În grota devenită ALTAR, preotesele îngrijeau de focul sacru, focul ce le încălzise oamenilor trupurile în vremea gheţurilor, focul ce reprezenta pentru ei viaţa dar şi soarele ce acum după ani şi ani răzbătea prin pâcla norilor.

         Focul, căldura, lumina, i-a ajutat şi îi ajută încă pe oameni să se simtă în siguranţă. Soarele, îşi deschide pleoapa dimineaţa  şi, imediat apar zorile şi apoi ziua; seara, ochiul lui se închide şi întunericul cel mai adânc al nopţii acoperă pământul. Eu sunt cel care am făcut cerul şi pământul. Eu sunt cel care, deschizând ochii, fac să fie lumină şi închizându-i dau întunericul – tuna glasul Creatorului.

       În fiecare dimineaţă fecioarele aduceau înaintea focului ofranda lor, cinci pâinici aşezate pe frunze de brusture şi acoperite cu coroniţe din florile ce firave îşi arătau petalele printre stâncile muntelui.

         La început de primăvară, când vegetaţia abunda în verdele ierbii şi frumuseţea florilor, Marea Preoteasă pornea însoţită de alaiul fecioarelor la poalele muntelui spre a deschide NEDEILE SOLARE – sărbătorile soarelui. Pe stânca ce este ca un platou imens, Marea Preoteasă ridica mâinile spre cer invocând  divinitatea  apoi, cu bagheta de alun împodobită cu aur atingea vasul în care se afla apa râului ce curge învolburat, necontenit vuind printre uriaşele stânci. Apa din vas, astfel binecuvântată, se unea din nou cu râul spre care oamenii aruncau cu flori, iar micile valuri duceau cu ele dorinţele de bine ale poporului.

       Timpurile înaintară, oamenii se înmulţiră iar dorinţa de acaparare a pământurilor, a bogăţiilor, a vieţii oamenilor, puse stăpânire pe unii dintre doritorii de putere. Regina-Mare Preoteasă, nu mai putea să ţină-n frâu pe cei ce nu mai doreau pacea şi astfel ea fu nevoită să înmâneze unui bărbat însemnele sacre ale puterii efemere lumeşti dar şi a puterilor magice. Acest dintâi bărbat a fost ZAMOLXIS. Aici în acest munte neînsemnat pentru mulţi, Zamolxis şi-a avut peştera lui ce şi astăzi îi poartă numele ca „PEŞTERA MOŞULUI”. Întregul pisc muntos a luat numele de KOGAION, aşa cum şi în alte părţi ale DACIEI poporul numea înălţimile sacre cu numele de MUNTE SFÂNT. De altfel şi locurile împrejmuitoare se umplură de cuvioşi.

         Capnobatai, ctistai, cei ce călătoresc printre nori, întemeietorii… Aşa erau numiţi asceţii, învăţătorii oamenilor, trăitori pe acest munte şi pe celebra Vale a Chiliilor. Căutaţi erau pentru sfaturile lor de suflet şi de viaţă, căutaţi erau pentru plantele ce le ofereau oamenilor spre a se vindeca de dureri trupeşti. Viaţa lor de contemplare, de rugăciune, o închinau cerului şi oamenilor.

         Vântul nu poţi să îl vezi dar îl simţi… Nu trebuie să vezi interiorul unui măr ca să ştii ce gust are…spuneau ei oamenilor dornici de îmbogăţire spirituală.

         Odată, un om sfânt călătorea prin aceste locuri. Venea din ţinutul esenienilor, cunoştea măreţul templu ridicat Dumnezeului cerului si al pământului, ucenic fiind al unui anume Iisus despre care negustorii spuneau că s-a dus vestea morţii şi învierii Lui. S-a oprit la cetatea ce se spunea că e întărită de regele Decebal. Îi asculta pe negustorii cu care călătorea şi care duceau o stranie conversaţie despre Templul din vârful muntelui, despre Marele Preot aflător acolo şi care, culmea, propovăduia o nemurire a sufletului, o viaţă după moarte.

         Andrei, căci acesta e numele călătorului nostru, s-a încumetat a urca spre peştera sacră. Nu a simţit greutatea acestui drum. Pe cărare se gândea cum să-l abordeze pe Preot, cum să-i arate că cele propovăduite de el erau şi învăţătura ce a primit-o.

          Pe întreg muntele se auzea chemare de cer, chemare de rugă, murmur neînţeles, ca şi psalmodierile ucenicilor lui Iisus, dar parcă altfel… într-un duh de pace, de bucurie lăuntrica. Simt… a strigat cu glasul interior al tăcerii  Andrei – simt înălţimea şi bucuria a ceea ce fericiţi numim realitate, în care, aşa cum spune toată lumea…totul este posibil. Simt cum pacea Invăţătorului este în plinătatea ei pe acest munte. Simt… Mă simt acasă cu Iisus al meu. O, Doamne, la acest capăt de lume te-am găsit. Oamenii aceştia simpli te cunosc înainte să te fi făcut noi, ucenicii, cunoscut. O mai mare bucurie ca aceasta nici că se poate.

         Fremătând de starea de bine lăuntrică, Andrei a ajuns la peştera sacră. Un stindard aurit reprezentând şarpele cu cap de lup, vuia în vântul înălţimii deasupra templului. Doi soldaţi vânjoşi având în mâini câte o lance iar la brâu sabia cea încovoiata, străjuiau intrarea în Templu. Deasupra, pe stâncă un altul cerceta zarea.

         Un bătrân în haine albe ieşea din peşteră. L-a văzut pe Andrei, l-a salutat şi îmbietor l-a invitat să se odihnească pe un trunchi de copac. Andrei a început a vorbi spunându-i despre Fiul lui Dumnezeu, despre viaţa şi minunile Sale, despre moartea şi învierea Sa. Bătrânul l-a ascultat în tăcere apoi, cu glas lin i-a zis: - Existăm între doua lumi, cea spirituală şi cea a pământului, existăm în orizontul albastru, între zei şi pământ, cu zile neschimbate, cu acelaşi vis mereu şi mereu. Mirosul de pământ umed, ţipătul pe care nu-l aude nimeni, decât cerul, sunetul inimii bătând ca un ciocan într-un postav ca zgomotul să nu se audă, auzim când suntem strigaţi, auzim vocile celor plecaţi din lumea aceasta. Am vrea să le urmăm ca să fim în bucuria cerului împreună, să găsim o cale de ieşire din griji şi lupte sufleteşti. Dar ne întoarcem mereu la aceeaşi uşă şi ne este frică. Ştim că dacă intrăm, nu mai o să ieşim niciodată.

         Primim învăţăturile în şcoala minţii şi sfârşim a le strânge în templul inimii…

         …Andrei şi-a urmat drumul său, norodul încet a trecut la o altă adorare a unicului Dumnezeu cel în trei ipostasuri, biserica a început a prinde contur în ţinuturile noastre iar vechiul templu a devenit Altar creştin.

         Cnejii, domnitorii şi boierii au săpat în stancă lărgind grota sfânta. Au dăltuit în piatră catapeteasma şi masa de jertfa, au împodobit pereţii cu picturi colorându-o cu seva plantelor.

         În timp şi ani locurile s-au schimbat dar muntele cel sfânt ba. Oameni din colţuri îndepărtate veneau ca şi în timpurile cele de demult, spre a-şi alina durerile sufleteşti şi trupeşti. Sfaturile pustnicilor şi plantele lor au ajuns în ţări îndepărtate. Grecii negustori, mandarinii veniţi pe drumul mătăsi trecând prin vama Dâmboviţei urcau să se minuneze de frumuseţea şi sacrul locului. Aici a urcat la închinare şi rugă cu schimnicii, Seneslau Voievodul, Tihomir ginerele sau, Basarab întemeietorul, fiu al descălecătorului de Ţară. Şi tot aici Doamna Ţării, Margareta, catolică fiind a trebuit să se supună Voievodului-soţ şi să-şi ispăşească pedeapsa de a ridica altar papistăşesc în cetatea de scaun a Câmpulungului. Astfel, legenda spune ca i s-a dat Doamnei daltă şi ciocan spunându-i-se: Vrei altar ? Sapă-ţi altar… şi trei ani şi jumătate Doamna a săpat absida ce azi îi poartă numele în peştera sacră a Cetăţuii.

         Mihai, Domnul Unirii, a stat trei luni între zidurile Cetăţuii avându-l ca povăţuitor pe sihastrul Ioanichie. Brâncoveanu Martirul, a poruncit să se repare pictura bisericii  iar mai spre noi, întâiul rege străin de neam dar iubitor de români, Carol I-iul, a urcat spre a alina ochii săi bolnavi cu apa binefăcătoare izvorâtă în altarul străvechi.

         … Cum trec anii… Muntele Sfânt însă îşi arată măreţia sa chiar mic fiind între fraţii săi. Şi David a fost mic dar pe el l-a ales Dumnezeu să conducă poporul şi din neamul său să se ridice familia ocrotitoare a  Mântuitorului.

         Din vârful Cetăţuii cea binecuvântată s-a auzit mereu glas de rugă, stâlp înălţat ca norul înspre cer, în zi, iar noaptea fuior de foc ce leagă cerul de pământ.

           Urcuşul spre Cetăţuie, constituie un act de voinţă şi curaj. Nu toţi ajung în vârf, nu toţi vor fi încununaţi de îngerul muntelui. Voinţa cere tărie de a nu abandona. Urcuşul este viaţa noastră cu toate grijile vieţii cotidiene. Urcuş în suferinţă sau în bucurie. O băncuţa ce apare în drum, pe cărare, e starea noastră de bine pe care o căpătam în momente de fericire.  

          Gândim, oare, la istoria acestui munte ? Gândim la cele ce au văzut aceste stânci ? Gândim la oamenii ce au urcat, din vremurile cele vechi şi până acum, pe cărările prăpăstioase ale acestei înălţimi ?

         Dumnezeu începând prin glasul murmurat al pustnicilor daci, continuând cu sihaştri creştini, vrea simplitate, vrea iubire între oameni, vrea pacea pe care noi o cerem dar nu o acceptăm…vrea bucurie fără chipuri triste, încătuşate în griji lumeşti.

     Muntele Sfânt nu e o utopie. Muntele Sfânt e o realitate şi dacă unii au considerat că murdăria s-a aşezat şi pe acest munte este o înşelare a lor, el mereu este spălat de ploi, zăpezi şi lacrimi, mai ales lacrimi…. Nu este loc pe Muntele Sfânt de anxietate, nu este loc de lacrimi de mâhnire interioară ci de lacrimi de bucurie, lacrimi purificatoare.

Umbra acestei cetăţi spirituale şi rugăciunile strămoşilor cu viaţă curată şi sfântă, v-a fi mereu asupra acelora care şi-au pus nădejdea în Creatorul a toate, DUMNEZEU.

protosinghel  Modest Marian Ghinea.

LUNA  MARTIE  2017

Fără  titlu...

           Muzica suavă a vieţii mă învăluie iar ceea ce ochii mei văd, e realitatea lumii acesteia. Încet, umbra nopţii se îndreaptă spre alte zări. Îşi flutură mantia ce începe să se destrame din cauza zorilor zilei ce o alungă. Ea, noaptea, ştie că se va întoarce, ce e ziua pentru ea ? Un timp pierdut… Ziua aduce necazuri sau bucurii… Pace sau război… Câte a văzut ea, noaptea, în decursul atâtor timpuri, căci mai ales noaptea se petrec cele „de taină”… Iar ziua, ziua moare şi rămâne trecut. Un trecut ce nu mai poate fi schimbat niciodată.

         Luceafărul dimineţii scânteie pe cerul ce începe a se lumina. Dinspre răsărit lumini strălucitoare urcă spre bolta albastră. Soarele se arată şi totul prinde viaţă. O viaţă nouă pentru o nouă zi ce va rămâne amintire.

         Omul se ridică din patul odihnei lui dar în loc să se bucure simte cum un vânt aspru se plimbă prin mintea lui. Gândurile cad într-o cascadă tulbure aducând griji, deznădejde… Oare de ce ne tulburăm ?  Că avem o viaţă dezordonată ? Că suntem mereu gata de atac chiar şi atunci când ar trebui să ne odihnim ? 

         E primăvară… E timpul curăţitor al postului… E starea care ne înmugureşte. Oare vedem natura care ne dă exemplu prin reînnoirea a tot ce a fost sub zăpadă pe perioada iernii ?  Şi noi, oamenii, am stat ascunşi la căldură, ne-am desfătat cu bucate îmbelşugate, am hibernat în locuinţele noastre… Acum e timpul de curăţire şi a trupului dar şi a sufletului.

         Încă de la trezire, omul, vrea să arate bine. Pentru cine ? …   Ne spălăm, ne facem frumoşi pe exterior… Înăuntru… Ţinem sufletul într-o cămăruţă rece şi întunecată. Nu e parfum, nu e lumină. Din când în când mai descuiem uşa pentru ca sufletul să respire.

         Destinul omului se urzeşte încet şi nimeni nu ştie care dintre faptele noastre făcute la întâmplare, va încolţi şi va îmboboci, la fel ca şi pomii. Sunt mulţi care cred că a te ruga este doar un timp pierdut dar… Când omul se retrage în rugăciune, când mintea lui nu mai îngăduie deşarte gânduri, când inima simte căldură şi iubire, atunci, el descoperă că nu e singur, mai există Cineva. Acest Cineva este Tatăl. Cel Nevăzut, Cel Necuprins, Cel Atotţiitor. El nu impune nimic şi e atât de răbdător.

         - Doamne, trupul meu îţi aparţine ! Socoteşte-te la Tine acasă ! Cinsteşte-mă şi rămâi oaspetele meu şi voi fi cel mai fericit om de pe pământ !

                                                       protosinghel Modest Marian Ghinea      

LUNA  FEBRUARIE  2017

FRICA

         De fiecare dată când privesc chipurile oamenilor, învăţ ceva nou. Îmi dau seama că vor să trăiască o viaţă lungă, fericită, dar ei încă fac lucruri cu care se rănesc. De ce ?  Pentru că sunt înşelaţi. În mintea unora însăşi credinţa este înşelătoare.

         Există forţe invizibile în jurul nostru tot timpul. Unii pot atinge şi schimba lucrurile. Negativitatea minţii din prezent poate distruge viitorul. Frica ne spune că suntem mai răi decât ea, că suntem slabi şi atât de uşor de clătinat. Frica ne spune că nu are de ce să-şi mai piardă timpul cu noi, că nu are de ce să mai intre în mintea noastră atâta timp cât noi ne-am creat gânduri mai murdare decât le-ar putea planta ea.

         Lupta dintre Bine şi Rău, dintre lumină şi întuneric, se dă mereu pentru casa sufletului fiecăruia. Noi nu vedem aceasta dar sufletul… Sufletul se frământă atât de tare când vede că trupul, casa lui, este în primejdie.

         Bietul trup, agitat cu potenţialul distrus, cu viaţa irosită, neputând, de frică, să-şi atingă valoarea lui reală. Cât de înfricoşat este omul, cum tremură totul în el, cum mintea se chinuie să vadă lumina dar totul e pâclă, totul e adâncime de întuneric. Cum nu poate omul să-şi ia avânt să iasă la suprafaţă, să respire aerul curat al vieţii, darul lui Dumnezeu.

         Lucrul amuzant despre oameni e că întotdeauna încearcă să-l omoare pe Dumnezeu, să-l scoată din mintea lor. Dacă se îngrijorează şi le este frică înseamnă că sunt sub un anume control iar dacă sunt sub control nu au nevoie de nimic altceva. Fals…

         Uneori credem că tot ce vedem e la suprafaţă, însă e uimitor ce se întâmplă în spatele scenei. Dacă nu ne schimbăm concepţiile, viaţa noastră nu se va îndrepta nicăieri. Ştim că avem o singură fereastră de oportunitate. O singură şansă… Dacă vom avea frică de viitor, restul, adică deznădejdea, va cădea de la sine.

         Ştim că nu putem controla visele, dar putem să nu le lăsăm să ne deranjeze. Nu ne dăm seama că suntem doar o singură piesă dintr-o lucrare măreaţă. Trebuie să ieşim din acest vacarm asurzitor făcut de haosul din mintea noastră pentru că noi, oamenii, nu ne-am angajat într-un comportament auto-distructiv ci prin pacea minţii putem să suprimăm dezechilibrele accentuate ale fricii.

         Iar încheierea o fac cu o frumoasă şi înţeleaptă povestioară zen.

În vremurile de demult din Japonia a trăit un călugăr orb. Intr-o seară acesta a plecat să-şi viziteze un prieten la periferia oraşului. Înainte să plece, un alt călugăr l-a oprit în uşă şi i-a spus:

       - Ia acest felinar în care arde o lumânare. Noaptea este foarte întunecoasă.

       - Nu am nevoie de un felinar. Noapte sau zi, pentru mine e totuna, a răspuns călugărul orb.

       - Ştiu că nu ai nevoie de o lumină pentru a-ţi găsi drumul, dar în cazul în care nu o porţi după tine s-ar putea să dea cineva peste tine, a răspuns călugărul.

         Călugărul a luat felinarul şi a plecat. După ceva vreme de mers, un trecător s-a ciocnit de el. Călugărul s-a mâniat.

       - Neîndemânaticule, uite-te pe unde mergi! Nu vezi felinarul?

       - Felinarul tău e stins, frate, a răspuns trecătorul.

Oare câţi oameni umblă astăzi cu felinarele stinse, crezând că au lumină?”

                                                       

                                                                                          Protosinghel Modest Marian Ghinea



LUNA  IANUARIE  2017 

UN NOU AN

         Un nou prunc-an scânceşte la graniţa dintre timpuri. Atotţiitorul, îl învăluie cu scutec de noapte cusut cu stele scânteietoare. Adierea vântului aduce vestea venirii noului an. Timpul se opreşte în loc, pentru o clipă, spre odihna cea binemeritată. Cerul îşi scutură cuşma norilor împrăştiind zăpada peste o parte a pământului.

         În frumoasa noastră Ţară, grădina bineplăcută Părintelui Creator, zăpada aşterne haina caldă pământului, ocrotind grâul pâinii harice.

         Omul, copilul iubit de Dumnezeu, aşteaptă nerăbdător ca ursitele să-şi lase darurile lor anului-prunc. El va creşte  şi anotimpurile îl vor acoperi cu frumuseţea şi belşugul lor. Omul ştie că el e cel ce poate schimba cursul creşterii anului. De fapt, omul aduce, şi îşi aduce anul, în pace şi bucurii sau, în tulburare şi suferinţă.

       Uneori, omul îşi pune (poate) întrebarea : - De ce şi-ar face Dumnezeu griji pentru coajă, când poate avea rodul dinăuntru ?  De trup, are grijă omul, dar de suflet ?...

         Zorile noului an sunt ca o dimineaţă a speranţei, a veştilor celor bune. Pruncul-an, priveşte prin fereastra vieţii fiecăruia aducând speranţa de mai bine.

         Cât de anostă ar fi această lume fără mister. Anul aduce cu el, sulurile nedesfăcute ce au scrise în ele, cele ce vor veni.

         Să primim anul Domnului, deschizând fereastra minţii şi a sufletului, lăsând ca adierea ce se va revărsa în lunile ce vor urma, să aducă nădejdea unei lumi mai bune. Să scriem, câteva versuri într-un poem…Să ne găsim locul într-un tablou al istoriei…

protosinghel Modest Marian Ghinea

             . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

                                                Anul 2013

ANUNT - DESPRE SFANTUL IOANICHIE CEL NOU

       Uneori este nevoie de a fi scuturati - intre ghilimele de rigoare - pentru a ne aminti ca prea suntem cu capul in nori. Cetatuia in anul ce a trecut, precum si acum, ca inca nu s-au sfarsit problemele, trece printr-o schimbare, iar aceasta este impusa de noi reguli "asezatoare" peste vietuitorii de aici. Dar viata noastra isi va urma cursul sau, "daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni" spune Mantuitorul. Aceasta ne este de folos pentru a medita mai mult, a fi mai destoinici in a cunoaste "semnele, a gandi ca oricand firul vietii noastre ce se desfasoara din ghemul timpurilor, se poata afla slabit sau chiar si rupt. Nu am gandit prea mult la moarte ca la o intalnire cu Hristos, nu am gandit ca sfintii nostri mijlocitori in fata Tatalui Ceresc, ne vor lasa... Si totusi, unde s-a gresit ?... Mi-am pus nu numai eu aceasta intrebare ci multi din fii duhovnicesti ai Cetatuii...

       Ascultarea este mai presus decat LITURGHIA. ascultarea te mantuieste, nu esti tu de vina pentru ceea ce faci din ascultare. Eu sunt doar un administrator ce in numele Kiriarhului administrez bunurile Cetatuii. Sfantul Ioanichie nu este al meu, nu este proprietatea mea este al credinciosilor ce au nevoie de mijlocirea sa.

       Sfantul Ioanichie cel Nou a facut ascultare mergand sa mangaie si pe altii, pe cei ce nu puteau a urca in Cetatuie. Astfel, in 19 zile ale lui Ianuarie anul Domnului 2013, spre seara, Sfantul Ioanichie a facut un ultim drum pe muntele sihastrilor, condus de fii sai duhovnicesti, iar coborarea nu a fost pe cararea cea mare ci pe "colt" in apropierea pesterii unde s-a nevoit peste 30 de ani.

       Mahnirea sufleteasca nu trebuie sa fie insa in sufletele celor ce l-au iubit si il iubesc pe Sfantul Ioanichie, ci toti sa afle ca un glas,nefiresc, s-a auzit pe munte zicand: NU TE INTRISTA< TURMA MICA< VETI PRIMI BUCURIA DOMNULUI>

       Nu suntem singuri, si chiar de s-ar pravali muntele comoara noastra este rugaciunea, "murmurul sihastrilor"...

       Acum, cinstitele moaste ale Sfantului Ioanichie, se afla la manastirea Negru Voda din Campulung, sa fie si cetatii de ajutor... Dar şi acasă, în Cetăţuia, în racla cea veche se află părticele din cinstitele sale moaşte.

       Am vrea sa credem ca munca noastra de cercetare a vietii sfantului nu a fost in van, am vrea ca slujbele sa nu fie schimbate macar ca o recunoastere a dragostei noastre fata de sfant, am vrea sa fie iubit sfantul macar pe jumatate cat l-am iubit noi, sa fie considerat asa cum il simteam noi, batranul sfatuitor... In noptile din Cetatuie, fii sai duhovnicesti stateau pe langa racla si-l simteau viu, cereau sfat si il primeau, in ziua de 20 ianuarie cand si-au luat ramas bun de la sfantul, plangeau considerandu-se parasiti... Nu trebuie uitat insa ca Cetatuia este locul sfantului, locul intrarii in monahism, locul unde domnitorii veneau sa-i ceara sfat, locul pesterii sale, asa ca nu a parasit sfantul pe nimeni, si nu va parasi pe cei ce-l iubesc. Sa nu fie nimeni trist ci privilegiat ca a putut fi des in preajma sfantului Ioanichie Cetatuianul...

________________________________________________________________________________________________

RUGAMINTE

       Multumim Bunului Dumnezeu ca ne-a ajutat in demersurile noastre legate de mutarea "vecinilor" de la poalele muntelui unde se afla manastirea noastra. Doresc sa fac cunoscut tuturor ca chiar daca pe fond s-au limpezit lucrurile mai avem de rabdat pana ce se va porni actiunea de mutare a rudarilor. Multi ne-au acordat ajutorul VERBAL, dar...faptic, prin demersuri, s-a ramas la stadiul de VORBE...

       Rugam pe cei ce sunt interesati de istoria neamului nostru sa intervina pana nu este prea tarziu. Ingerii pazitori ai bisericilor ce se afla actualmente in NEGRIJA organelor locale, vor trambita in auzul acestora pentru a le aminti ca DUMNEZEU NU ESTE O POVESTE.

protosinghel Modest Ghinea

_____________________________________________________________________



Manastirea îsi asuma întreaga responsabilitate pentru opiniile exprimate

[ sus ] [ index ]



copyright © 2003. Mãnãstirea Cetãtuia Negru-Vodã, Cetãteni, Jud. Arges